top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Traduceri de Elena Liliana Popescu si Vlad Copil (proza de Angelica Santa Olaya),nr.7-8,iul-aug2010
Traduceri de Elena Liliana Popescu si Vlad Copil (proza de Angelica Santa Olaya),nr.7-8,iul-aug2010 Print
Aug 21, 2010 at 04:00 PM

Angelica Santa OLAYA


S-a născut în Ciudad de México, 1962. Scriitoare, poetă, traducătoare. Licenţiată în jurnalism şi comunicare, a Universidad Nacional Autonoma de Mexico (UNAM). A absolvit Şcoala de Scriitori a Sociedad General de Escritores de Mexico (SOGEM). A publicat mai multe volume de poezie, proză scurtă şi literatură pentru copii, dintre care menţionăm Habitar el tiempo, Miro la tarde, El sollozo, Dedos de agua şi El lado oscuro del espejo. A fost inclusă în peste douăsprezece antologii în ţările din America Latină (Argentina, Bolivia, Brazilia, Mexic, Republica Dominicană şi Uruguay), precum şi în reviste literare din Mexic şi alte ţări. A câştigat premiul I la două concursuri de povestiri şi literatură pentru copii (1981; 2004) şi premiul II la ediţia a V-a a Concursului Internaţional de Poezie, „Victoria Siempre” (Argentina, 2008). A participat la întâlniri literare internaţionale în Mexic, Argentina, Brazilia, Cuba şi Uruguay. Membru al  Consiliului editorial al editurii Tintanueva şi al Comitetului de Organizare al Festivalului de Poezie din America Latină „Ser al fin una palabra...”. Face parte din grupările  artistice „Ollin Xóchitl” şi „In-mural”. Este profesoară la Şcoala Naţională de Antropologie şi Istorie.
       

 

CASA MĂTUŞII ROTULIA

Era sâmbătă dimineaţă şi Juan ieşi în fugă, emoţionat, din casă cu un mic rucsac în spate. Vor petrece sfârşitul de săptămână în afara oraşului. Îşi puse rucsacul în portbagajul maşinii. Singurul lucru de care îi părea rău era că mama lui nu îi dăduse voie să-l invite pe Mario, cel mai bun prieten al lui. Nu ştim dacă este pregătită casa mătuşii Rotulia pentru a primi musafiri, poate este nevoie să se facă curăţenie, spuse ea.

Juan era pe cale să vadă un adevărat conac vechi. Cu puţin noroc ar fi fost şi cu stafii. Deja se vedea povestindu-le prietenilor săi poveşti de groază la următorul foc de tabără. Deosebirea era că poveştile lui ar fi fost adevărate şi nu doar invenţii.

Poate chiar ar putea să o impresioneze puţin pe Susi. În sfârşit avea şi el parte de un sfârşit de săptămână diferit, cu o aventură de groază adevărată! Era timpul să termine cu obişnuitele zile în aer liber cu sandvişuri şi cu baschet, alergând de la un copac la altul de parcă ar fi fost coşurile. Ce noroc că mama a avut o mătuşă care i-a lăsat moştenire o casă veche!

După patru ore de mers au intrat pe un drumeag împădurit pe care maşina îl străbătu rapid într-un sfert de oră. Şi în cele din urmă, într-o mică vale, între două deluşoare, apăru ca o pată de culoare limpede în mijlocul grădinilor verzi. Un gard nu prea înalt delimita gospodăria. Intrarea principală avea o uşă de fier cu mânere şi melcişori pictaţi cu alb cu stropi de culoare maroniu închis, lăsate de trecerea timpului.

Are nevoie de renovare, explică tatăl său după ce deschisese broasca ce nu vroia să se deschidă. Tata băga şi scotea cheia mişcând-o când într-o parte când în alta de parcă ar fi desfăcut o stridie până ce broasca cedă după un uşor scârţâit care mai degrabă suna a protest.

Când ajunseră lângă casă, Juan deschise portiera maşinii şi ţâşni ca dopul unei sticle de cidru ca să arunce o privire în jur. Rămase surprins, grădina era mare cât toată şcoala lui, cu multe flori şi arbuşti de o culoare verde ce-i amintea de culoarea îngheţatei cu fistic.

Chiar în faţa intrării principale era o fântână. Era o fântână rotundă ce se continua în mijloc cu statuia de culoare cenuşie a unui copil gol, bucălat şi durduliu urcat pe un piedestal, „urinând” fără să se oprească vreodată. Izvoraşul de apă cădea direct în gura rotundă a unui peşte al cărui cap se ivea dintr-una din marginile fântânii. Expresia peştelui era veselă, părea că se joacă cu bucălatul.

Cred că o să-mi placă locuinţa asta, zise Juan surâzător, s-a potrivit bine prietene, îi zise bucălatului în timp ce tatăl său îl chema să-l ajute cu valizele.

Juan se îndrepta către maşină când, deodată, ceva rece îl atinse pe umăr, Juan se întoarse înspre fântână dar totul era la locul lui în afară de umărul lui ud şi de un uşor surâs pe chipul bucălatului. Juan nu-şi amintea ca surâsul acela să fi fost acolo şi mai înainte. Juan! Tatăl lui îl strigă din nou şi Juan fugi fără să-i dea o mai mare importanţă întâmplării.

Înăuntru totul era vechi, însă curat, foarte curat. Nu era atât de mult praf pe cât crezuse mama lui. Era doar ceva obişnuit, ca după două luni de părăsire datorată morţii stăpânei sale, pe care Juan nu avusese plăcerea să o cunoască. Se părea că mătuşa Rotulia nu fusese o leneşă. Acum înţelegea mania aceea a mamei sale de a merge prin casă cu cârpa de şters atârnată pe umăr pregătită pentru orice nevoie; era obicei de familie.

Casa era construită din lemn aproape în întregime şi pereţii fuseseră vopsiţi cu un galben şters. Podelele erau cu duşumele tocite într-o nuanţă de verde lăptos pe margini asemănător cu cel al copacilor din grădină.

Ferestrele aveau, fiecare,  câte patru geamuri cu câte două canaturi vopsite în roz pastel, care se deschideau ca aripile unui fluture. Mobilele vechi miroseau a mahon şi cedru. Atmosfera era caldă şi primitoare.

Juan se simţi în largul lui deşi puţin dezamăgit. Nu era casa vrăjită la care se aştepta. Nu era obscură şi întunecoasă. Coridoarele erau largi şi nu înguste ca în filmele de groază. Nu avea nici beci pe care să-l exploreze, nici pod care să adăpostească vreo verişoară nebună ascunsă de ani de zile şi îndepărtată de viaţa de familie. În realitate era o casă foarte mare şi veche dar deloc interesantă. Mai degrabă, prea obişnuită.

După ce se instalară, mama sa aşeză pe masa enormă din sufragerie sandvişurile cu şuncă pe care le pregătise. Cei trei se aşezară la masă şi mâncară. Părinţii lui conversară despre bunul gust al mătuşii Rotulia în decorarea casei. Lui i se părea mai degrabă deloc original.

Dacă aş avea eu o casă ca asta aş vopsi totul în negru şi roşu şi apoi aş închiria-o pentru ca să se filmeze filme de groază, se gândea Juan, în timp ce-şi mesteca sandvişul şi îşi încheia reflecţia gândindu-se că, la urma urmei, sfârşitul acesta de săptămână nu va fi prea diferit de celelalte. Sorbi o înghiţitură din sucul său de mere.

Ziua trecu printre mături şi cârpe de şters. Juan a fost însărcinat să asigure apa pentru curăţenie. A cărat găleţi de la robinetul care se găsea la uşa principală până în interiorul casei de multe ori. De fiecare dată când Juan ieşea în grădină îl saluta pe bucălat: Ce mai e bucălatule, totul e în regulă?

Ultimele drumuri de cărat le-a făcut până la fântână pentru că lui Juan i-a trecut prin cap să umple găleţile cu „pipi-ul” bucălatului. A pus o cârpă în jurul peştelui ca să poată să aşeze găleata peste ea. Juan nu l-a văzut, dar peştele şi-a închis gura numaidecât cu o grimasă de scârbă căci cârpa mirosea a umezeală şi a mucegai vechi.

În timp ce găleata se umplea, Juan îi povestea bucălatului cum erau prietenii lui din cartier. Bucălatul, foarte atent, umplea găleţile una după alta. Aşa că se făcu şapte seara şi fără să fi curăţit mai mult decât podeaua de la parter. Ce păcat, nu am putut să explorez camerele! Se plânse Juan. Sper să o pot face mâine, zise, privind din grădină ferestrele de la etaj.

Mama sa îl chemă la cină. Ei, în sfârşit, zise Juan, eram pe cale să o iau la fugă înspre casă. Cred că m-am înşelat în primele impresii, asta chiar a fost înspăimântător, zise, pipăindu-se pe spate. A lăsat găleata lângă fântână şi a luat cârpa pe care o aşezase peste peşte care, uşurat, inhală o cantitate mare de aer proaspăt şi îi aruncă o privire supărată lui Juan.

Au mâncat lapte cu biscuiţi şi fructe. Mama deja hotărâse în ce cameră urmau să doarmă. Era una dintre cele mai mari din casă, avea un pat imens în care, zise mama, încăpem toţi trei.

- De ce crezi că nu vreau să dorm singur? zise Juan.

- Păi, pentru că eşti într-un loc pe care nu-l cunoşti, casa este foarte mare, ce să zic… M-am gândit că ţi-ar plăcea să dormi cu noi, zise mama, nedorind să menţioneze că poate lui Juan îi va fi teamă, pentru a nu-l jigni.

- Nu e aşa. Am împlinit deja unsprezece ani. Vreau să dorm singur.

- Eşti sigur?

- Da, în realitate nu cred că o să se întâmple nimic interesant, zise suspinând.

- Cum vrei. Atunci… Ce părere ai de odaia de lângă a noastră? E mai mică, are o fereastră de la care se vede fântâna şi una dintre uşi dă în camera noastră. Pentru orice eventualitate…

- Bine, zise Juan, cum zici tu.

Cina trecu făcându-se glume cu aluzie la curăţenia casei.

- Partea bună este că nu era atât de murdară, zise tatăl ironic.

- Aşa părea, răspunse mama.

- Sper să nu fie nevoie să facem asta foarte des, zise Juan văzându-şi mâna dreaptă înroşită de la căratul găleţii.

- Eu cred că cel mai potrivit ar fi să o vindem, anunţă mama, este prea mare pentru noi trei.

- Da, să o repari şi să păstrezi curăţenia nu ar fi un lucru uşor pentru o familie atât de mică cum e a noastră, conveni tatăl.

- Sunt de acord, replică Juan căscând.

- Hai să dormim, spuse mama punând tacâmurile în chiuvetă.

Juan urcă scările târându-şi picioarele şi la fiecare pas al lui Juan treptele, care erau de lemn, gemeau „Triit, triit…” Tăceţi odată! protestă Juan, nu e nimeni mai obosit ca mine în caaa…sa asta, şi căscă din nou. Lampadarul care lumina scările arunca o lumină gălbuie care se asorta cu culoarea pereţilor. Aici înăuntru nu e nimic surprinzător, mâine o să explorez împrejurimile, zise Juan deschizând uşa camerei lui şi târându-şi rucsacul.

Primul lucru pe care l-a văzut când a intrat a fost o altă uşă exact în faţa celei pe care tocmai o deschisese, dar cam la vreo patru metri distanţă. În partea stângă a camerei mai era încă o uşă ce făcea legătura cu dormitorul părinţilor. În mijloc, împodobit cu un spătar frumos de alamă aurită, era patul, mai mic decât cel din camera părinţilor, deşi prea mare pentru mine singur, se gândi el. În faţa patului, lipit de perete, un şifonier vechi de lemn, înalt şi impunător. Oricine ar zice că este paznicul camerei, se gândi Juan. Un scârţâit uşor ieşi din şifonier.

- Dacă n-aş şti că lemnul scârţâie la schimbările de temperatură, aş crede că mi-ai răspuns, spuse Juan foarte mândru de cunoştinţele lui.

În partea stângă, un cuier cu trei braţe însoţea şifonierul. Încă atârna în el, cu grijă aşezată pe un umeraş de lemn, o rochie albastră cu mâneci largi şi guler înalt, despre care Juan presupuse că fusese a mătuşii Rotulia. Deasupra patului, încununând spătarul, era o cruce de porţelan împodobită cu flori albastre şi roz. În partea dreaptă a crucii era o mască pre-hispanică de argilă şi de partea cealaltă, la aceeaşi înălţime, o pălărie din frunze de palmier şi trei fire de floarea soarelui galbene şi o panglică lată de aceeaşi culoare.

Pe peretele din dreapta un tablou, cu ramă foarte mare, cu un peisaj mexican,  încheia decoraţiunile. Juan se aşeză pe pat şi îl examină cu atenţie: un deal, un nopal, doi mangotieri, un râu, exact cum zisese, nimic deosebit. Mama mea are unul foarte asemănător atârnat în sufragerie, se gândi.

Juan se pregăti să se culce, îşi deschise rucsacul, îşi scoase pijamaua, se îmbrăcă cu ea şi îşi dădu seama că îşi uitase ursuleţul de pluş. Sunt aşa de obosit că nu o să am nevoie de el, murmură. Salteaua era moale şi pufoasă, aşternuturile albe îl invitau să sforăie în voie, aşa că se băgă între ele abia simţind un miros uşor de levănţică, mângâietor.

(Continuare în numărul următor)

 

            Poveste care a primit Premiul I la Concursul Regional de Literatură pentru Copii din Guanajuato, din cadrul Programului Naţional “Alas y Raices a los Ninos” în 2004, publicată în volumul Miro la tarde (Ed. La Rana, Institutul Statal al Culturii din Guanajuato, 2006)

 

Prezentare şi traducere de

Elena Liliana Popescu şi Vlad Copil

 

 

 

      

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.