Alina COSTEA

DOI CAVALERI AI HIMEREI:

MACEDONSKI şi STELARU

           O formă a trăirii subiective, visul şi reveria reprezintă o dimensiune a imaginarului, o proiecţie a sensibilităţii individuale şi totodată căutarea unui dincolo, posibilitatea unei comunicări cu spiritul universal, prin  transcenderea în lumea incertă şi misterioasă a subconştientului. ajungem cu usurinţă.

           Aşadar, visul constituie o cale de a pătrunde în viaţa lăuntrică, în străfundul originar şi etern al existenţei, pentru că el este reflectarea gândurilor noastre celor mai tainice, a dorinţelor, a obsesiilor şi nemulţumirilor pe care subconştientul le refulează. El devine in mod necesar o oglindă a psihismului nostru, a lumii trăirilor noastre interioare. Tocmai din această cauză, visul reprezintă o oportunitate de autocunoaştere, de psihanalizare, după cum citim şi în Albert Béguin: „visul e revelarea esenţei însăşi a omului, procesul cel mai intim şi mai deosebit al vieţii, e când un ecou al supraterestrului în terestru când o oglindire a terestrului în supraterestru. Visul e ... acel ceva serios aflat la baza tuturor jocurilor la care se dedă viaţa.”

           Nu trebuie să ne mire, de aceea, faptul că visul nu apare ca o succesiune de imagini independente şi concrete ci, din contră, ca un cumul de semne codificate, de simboluri. Fiecare personaj din vis devine astfel un simbol al unei stări de spirit, al unei credinţe sau tendinţe. Imaginile onirice sunt purtătoare de mesaje pe care subconştientul nostru doreşte să ni le transmită, cu scopul de a ne revela propria existenţă cu conflictele şi problematicile ei. Astfel limbajul simbolic al visului va fi un cu totul alt limbaj decât cel obişnuit, pentru că simbolurile sunt cele care exprimă cu adevărat psihismul profund.

           Fascinaţia visului, călătoria labirintică pe culoarele lui fastuoase este deseori amplificată de aura incertitudinii, a nepătrunsului, care ne introduce într-o ambianţă dominată de mister. Se ştie că există o treaptă a visului, mult mai adâncă, intraductibilă a cărei semnificaţie ne va rămâne mereu ascunsă.

Între vis şi poezie putem stabili legături mai strânse decât am fi putut crede. Poezia devine o materializare a visului, un corp al reveriilor. Învăluit de mister, visul tânjeşte mereu la o încorporare în tărâm real. Visul şi misterul sunt aripile ce permit poeziei să zboare, în timp ce poezia este corpul ce dă sens acestui zbor. Visele se mişcă în ritmul structurilor retorice ale unui poem. La fel ca şi poezia, ele sunt  mesaje incifrate din adâncurile fiinţei noastre.

           Doi cavaleri „ratăcitori” înrobiţi de fascinaţia atotputernică a himerei, de-a lungul întregii lor existenţe, au fost Alexandru Macedonski şi Dimitrie Stelaru.

           La Macedonski, himera apare mai ales sub forma dorinţei arzătoare de atingere a idealului la care poetul aspiră într-un mod obsedant şi al cărui simbol consacrat va rămâne Meka, „cetatea de vise”.

           Idealitatea se manifestă predilect în materia visului, poetul, dezvăluind o adevărată vocaţie a oniricului. Dar, aici, visul nu este perceput în funcţia lui profundä, metafizică - după cum remarcă Adrian Marino – ci, mai degrabă într-o latură „egotistă, subtil-epicuriană, estet-fastuoasă, cu înclinări spre paradisele artificiale.” Visul macedonskian se îndreaptă aşadar spre estetică şi spre o percepţie fastuoasă a încântării în faţa „darurilor” himerei.

Idealul se traduce printr-o dorinţă arzătoare de absolut, de perfecţiune, puritate, extaz, şi beatitudine, ceea ce îl transformă în obsesie, şi adesea din cauza incapacităţii trăirii lui plenare, în fatalitate, ori chiar în damnare şi dezechilibru, Eul  poetic nu va simţi decât inhibiţii, refulări, nelinişti, care îi vor distruge armonia interioară. Soluţia nu va fi alta decât evadarea. Astfel, poetul caută o realitate compensatorie care să-l smulgă dintr-o existenţă nu numai degradantă, dar ireparabil deficitară în raport cu aspiraţiile sale. Nostalgia idealului îl urmăreşte permanent dar  îi procură, în acelaşi timp, o extraordinară forţă de evaziune, de transfigurare şi de proiecţie ascensională. Locul în care evadează şi care îi va oferi posibilitatea transcenderii va fi visul. El va încorpora toate aspiraţiile ideale, devenind mod de existenţă. Fascinaţia ideală a onirosului va cuprinde întreaga fiinţă, însuşi poetul recunoscând că visarea devine esenţială: „Ah! Visul, - visul însă, era aşa frumos!/E steaua ideală din sferele înalte,/ E cântecul ce face o strună să tresalte,/ Caliciul de lotus şi zâmbetul din zori,/ Cântarea  fericirii şi roua de pe flori,/ Iar dorul când m-avântă pe aripe divine/ E moartea, este viaţa, e totul pentru mine.” (Saul)

           Himera este visul aflat la proximitatea magiei, pentru că ea transformă în întregime fiinţa, este profund enigmatică, cucerind într-un mod irevocabil. Visul perceput ca „magie” implică o accepţie ezoterică, a mirajului, care  acaparează prin multitudinea de senzaţii, prin provocarea euforiei, a extazului şi care duce la transfigurarea existenţei. Magia pentru Macedonski - ne spune acelaşi critic - este o tehnică a voinţei, a iluziei, de a transforma realitatea în sens contemplativ, spiritual, este o metodă de realizare imaginară a viziunilor ideale. Himera, întruchipată în magica splendoare, atrage după sine mirajul, halucinaţia, neliniştea, tulburarea: „Şi el e emirul şi toate le are..../Dar zilnic se simte furat de-o visare..../ Spre Meka se duce cu gândul mereu,/ Si-n faţa dorinţei – ce este – dispare.”

           În Noaptea de decemvrie, visul trebuie ataşat cu necesitate himericului. El dobândeşte o funcţie generativă, toate elementele gravitând în jurul lui. Intuim aici două planuri, ambele sub semnul  oniricului. Primul este cel al visului ca stare de veghe, al cărui spaţiu este „camera moartă”, unde sfârşeşte poetul sărac. E vorba despre un vis în moarte, în care poetul ucis de vitregiile sorţii, are revelaţia cetăţii fericite. Bagdadul cu puterile şi bogăţiile lui apar ca elemente ale unui spaţiu compensatoriu. Camera este un microcosmos, desemnează spaţiul interior al poetului: pustie şi albă e camera moartă, care se va extinde în cel de-al doilea plan, cel al visului himeric, la nivelul cosmicului: pustie şi albă e-ntinsa câmpie. Al doilea plan este reprezentat de rozul Bagdad şi de Meka, cetatea de vise, care va transforma visul emirului într-un vis magic, al cetăţii magice, simbol al aspiraţiei mistice, care este himera însăşi. Ca să ajungă la ea, emirul va trebui să treacă prin marea probă iniţiatică, prin zarea de flăcări: „Dar Meka e-n zarea de flăcări - departe - / De ea o pustie imensă-l desparte,/Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad?/Pustia i-o mare aprinsă de soare,/Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare - / Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad”. Spaţiul se restrânge de la interioarele propriu-zise, la încăperile tainice, unde se află bogăţiile, comorile, apoi la sala tronului. Ne aflăm într-un spaţiu organizat concentric de la extremităţi spre centru. Un cadru de mister şi de vis, sugerând voluptăţi rare, tainice, un incitant  ideal al extazului şi al contemplativităţii, dar din păcate, insuficiente pentru atingerea Idealului. Părăsirea Bagdadului echivalează cu epuizarea domeniului terestru al puterii. Meka invizibilă şi abstractă conturează un spaţiu nou în care emirului i se ia toată puterea şi măreţia, el însuşi devine obiectul unei posesii: „Cetatea preasfântă îl cheamă şi ea/Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,/ Îi vrea frumuseţea – tot sufletu-i vrea -/ Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa.” Himera îi subminează treptat puterea şi în cele din urmă, o risipeşte cu totul. Emirul depinde în exclusivitate de propria lui fantasmă, care îi hotărăşte destinul. Paradisul dorit nu poate fi nici el, altceva decât o himeră, o eternă absenţă a cărei menire nu e decât să stimuleze permanent mistificarea, să menţină intactă incertitudinea. Aventura emirului este aventura marelui iniţiat, a cărui călătorie are drept scop atingerea idealului, trăirea marii revelaţii, a ceea ce visul său clădise obsesiv, sfidând limitele verosimilităţii şi ale existenţei. Ideea eşecului, prezentă la orice pas, se va materializa în finalul poemului, prin moartea emirului. Dar, poemul propune însă o viziune care pătrunde dincolo de eşec, punând situaţia într-o lumină nouă, pozitivă, şi calitativ superioară, cea a marii izbânzi, reprezentate de intrarea în cetatea cerească.

           Tot un poet al „cetăţilor albe”, este şi Dimitrie Stelaru, un oniric prin structură, oficiant perpetuu al cultului Himerei, un împătimit al extazelor himerice, asemeni lui Macedonski. Asemănările dintre cei doi poeţi sunt mult mai evidente decât s-ar putea crede. În primul rând, ambivalenţa eului ce caracterizează şi creaţia artistică stelariană, deşi aici vom întâmpina mai degrabă două înfăţişări ale vocii poetice bine delimitate una de alta, spre deosebire de poetul Nopţilor, unde cele două laturi se întrepătrundeau. Dualitatea eului la Stelaru este alcătuită dintr-un „Dimitrie Stelaru poet degerat, cărunt”, „vagabond, patriarh, bandit” care traduce damnarea, ancilaritatea, vagabondajul poetului, iar cea de-a doua ipostază, unde se aseamănă într-adevăr cu Macedonski, este un Stelaru pătruns în ţara visului care-l transpune într-o altă stare, în antiteză cu prima, şi anume aceea a înălţării, a transcenderii, a extazului himeric: „Să mergi unde n-a mers nici unul/ Sorbind izvoarele,/Căutător al spiritului/Lângă pasărea vieţii –/Vorbind cu tine, lăudăros, mârâind/ Şi aprins de insula/ Unde visul înfloreşte...” (Unde visul înfloreşte)

           Dar, ceea ce-i uneşte pe cei doi poeţi rămâne fascinaţia cetăţilor albe, în care se pierd, purtaţi pe aripile iluzorii ale himerei. Cetatea, în general, desemnează un spaţiu interior, „este simbolul refugiului interior al omului, al adâncului inimii, simbolul locului unde se produce comunicarea privilegiată între sufletul omului şi Divinitate, sau cu Absolutul.” Pentru poeţii aflaţi în discuţie, cetatea este locul în care se află himera, idealul absolut, locul la care aspiră tocmai pentru a o atinge. Intrând pe porţile „cetăţilor albe”, vom întâmpina aceeaşi atmosferă de extaz,  halucinantă, şi miraculoasă, precum am întâlnit în Noapte de decembrie. Dimitrie Stelaru dă dovadă de aceeaşi capacitate imagistică, şi forţă fascinatorie, capabile să creeze o lume a mirajului, strălucitoare, evanescentă şi iluzorie.

           Ascensiunea, extazul, sunt căi de acces spre o altă lume, un alt cosmos, ceea ce presupune cu siguranţă, o nouă ordine a lucrurilor, o nouă armonie. Elementele îşi pierd determinarea, ele devin neclare, nişte străfulgerări, legea gravitaţiei este anulată, încât ne aflăm în imperiul imponderabilităţii, al diafanului, orice durere încetează, lăsând să vorbească poezia. Universul cel nou presupune o existenţă posibilă, perceptibilă la nivelul simţurilor prin extaz şi halucinaţie: „Apele poemului curgeau ca un dans/ În mantia neagră a destinului/O! Cerurile s-au deschis/Pentru cea mai pură călătorie/Vom trece prin portalul îmbietorului iris,/Către deplina, neomeneasca împărăţie/ Şi ne vom asemăna cu arborii/ Din marea pădure a serilor/ Va fi o zi – încă o zi.” (Pădurea serilor) Dar, întruchiparea cea mai frecventă a himerei, în poezia lui Stelaru, rămâne Eumene, o himeră când stelară sau solară, simbol al extazului, al iubirii, al mântuirii şi transcenderii metafizice, când tenebroasă, „fiică a deşertului”. Himeră absolută, ce va întruchipa Iubirea şi Poezia, ea devine „dublul poetului, partea lui stelară, himerică: „Eşti pasul meu de patru vânturi,/ Stăpâna, roaba, poezia./Aşteaptă voi veni curând – / Voi coborî bolnav în carul tău,/ În templul tău, Închipuire.” (Moartea geniului) Reprezentând transcenderea în eternitate, Eumene e vocea ce cheamă sufletul dincolo de moarte, aşteptându-l, şi transformând viaţa pământească într-un vis ,iar pe cea de dincolo, într-o realitate eternă. Thanaticul însoţeşte erosul aproape tot timpul, iniţiind eul în lumea himericei Eumene, prin transcenderea condiţiei umane: „Sufletul meu nu mai era al meu –/ Inima mea de ceară o pierdusem;/ Vulturul nopţii muşca sălbatic/ Din trupul răsturnat pe culmi/Atunci porţile zorilor s-au deschis/ Şi glasul Eumenei peste turnurile norilor a strigat:/ „ A fost un vis. N-a fost decât un vis/ Unde eşti? Vino, te-am aşteptat” (Dragostea zorilor).

           Evadarea, la Stelaru este echivalentă cu retragerea din universul înconjurător ostil, din tărâmul umilinţei, al batjocurii, al vagabondajului, prin intermediul reveriei şi a visului, într-o altfel de realitate, compensatorie, creând spaţii ideale de mare puritate şi prospeţime. Din perspectiva himerei strălucitoare, realitatea apare obligatoriu imundă, „hidoasă”, atât pentru Macedonski cât şi pentru Stelaru, a cărui poezie e marcată de gheara de aur a Himerei. Macedonski, duce şi el o luptă fatală cu himera, reevocând aceeaşi viziune contradictorie a existenţei, pe care o întâlnim şi la Eminescu în visul vieţii-mi cel chimeric. Visul himeric este un vis al transfigurării fiinţei, atât printr-o obsesie fatală care cere moartea iniţiatică  transcende în lumea miraculoasei himere, cât şi printr-un extaz al simţurilor, care face posibilă evaziunea şi ascensionalitatea spiritului.