top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărţi prezentate de Florian Roatiş, Ioan Nistor, Adela Naghiu şi Augustin Cozmuţa, nr.6(73)iunie2009
Cărţi prezentate de Florian Roatiş, Ioan Nistor, Adela Naghiu şi Augustin Cozmuţa, nr.6(73)iunie2009 Print
Iun 29, 2009 at 02:25 AM

Florian ROATIŞ


O VIZIUNE INTERBELICĂ ASUPRA

SOCIALULUI ROMÂNESC

 

Mugur Volos              Exegezelor existente asupra generaţiei „de aur” a culturii româneşti li s-a adăugat, nu de mult, lucrarea profesorului băimărean Mugur Voloş, intitulată Filosofia social-politică a generaţiei ’27, apărută în anul 2008 la Editura Familia din Oradea.

              La origine teză de doctorat în filozofie, susţinută la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, sub îndrumarea profesoarei Marta Petreu, cartea circumscrie eforturile domnului Mugur Voloş de a decanta din opera celor patru reprezentanţi de frunte ai generaţiei - Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade şi Emil Cioran - elemente care să configureze viziunea lor social-politică. Demers deloc uşor, întrucât - după cum se ştie - gânditorii respectivi n-au elaborat o concepţie închegată, coerentă asupra socialului şi nici o viziune politică explicită în opera lor, de altfel bogată şi diversă.

          Cartea este structurată în opt capitole, din care primele patru prezintă contextul social, politic, economic şi cultural în care s-a format generaţia lui Eliade, cu disputele ei privind linia de evoluţie a ţării, dispute care au canalizat energiile, dar au generat şi ireductibile adversităţi teoretice. Autorul face apel la o bibliografie diversă - de la statistici la memorii şi de la revistele vremii la tratatele de istorie, dându-ne o oglindă fidelă a epocii sub toate aspectele ei.

          Considerând că „orice incursiune onestă” în socialul românesc interbelic nu poate eluda activitatea şi rezultatele Şcolii de sociologie de la Bucureşti, care prin cercetările monografice, interdisciplinare a contribuit efectiv la cunoaşterea realităţilor româneşti, Mugur Voloş rezumă în primul capitol viziunea filosofico-socială a reprezentanţilor acestei şcoli de la întemeietorul Dimitrie Gusti la membrii ei marcanţi, precum Traian Herseni, H. H. Stahl şi Ernest Bernea.

          Un substanţial capitol este dedicat fundamentelor filosofice ale generaţiei, prilej de a releva influenţele exercitate asupra acesteia, îndeosebi dinspre Nae Ionescu.

          Aflaţi sub magnetismul mentorului lor, Eliade, Noica şi Cioran s-au aplecat mai puţin asupra problematicii sociale, preocupările lor fiind de natură metafizică şi literară sau de istoria filosofiei. În schimb, Mircea Vulcănescu, considerat „metafizicianul” Şcolii de socio-logie bucureştene, s-a format deopotrivă sub influenţa lui Nae Ionescu şi a lui Dimitrie Gusti, al cărui asistent a fost timp de 15 ani.

          Celelalte patru capitole relevă implicarea - atâta cât a fost - şi contribuţiile lui M. Vulcănescu, M. Eliade, C. Noica şi E. Cioran în problematica social-politică.

          Demersul autorului urmăreşte modul în care cei patru filosofi s-au raportat la ortodoxie, ţărănime, democraţie, la specificul naţional, ca şi la raportul tradiţie-modernitate.

          Astfel, în timp ce Eliade şi Noica exclud - ca şi Blaga şi Ralea - ortodoxia din definirea etnicului românesc, iar Cioran o apreciază drept o piedică în calea progresului social, M. Vulcănescu o consideră, pe urmele lui Nae Ionescu, unul dintre elementele definitorii ale specificului românesc. Concepţia lor despre ortodoxie decurge din poziţia specifică în plan religios: M. Vulcănescu a fost un profund spirit creştin-ortodox, deschis către trăirea religioasă a lumii şi către filosofia religiei, pe când Eliade, Noica şi Cioran au fost mai degrabă indiferenţi sub acest aspect.

          Participarea lui M. Vulcănescu la campaniile organizate de D. Gusti i-a permis acestuia o bună cunoaştere a satului românesc cu viaţa sa economică şi spirituală, ceea ce şi-a pus amprenta asupra concepţiei sale sociologice. M. Vulcănescu este ferm încredinţat că sufletul ţărănesc este definitoriu - ca şi ortodoxia - pentru etnicul românesc şi de aici decurge încercarea sa de circumscriere a românităţii pe baza valorilor ţărăneşti.

          Mugur Voloş analizează bogata publicistică vulcănesciană pe această temă şi, în primul rând, studiul Cele două Românii. Este vorba de „România satelor” şi de „România oraşelor”, opţiunea lui Vulcănescu mergând spre cea a satelor: „Tot ce are preţ în viaţa acestui neam - afirmă acesta - a venit de la sat sau măcar a trecut prin sat. Nimic trainic nu s-a închegat între aceste hotare fără el.”

          Pledoaria pentru ţărănime şi valorile acesteia îl plasează pe Vulcănescu într-un orizont ruralizant, autohtonist, tradiţionalist şi, deci, antieuropean - la antipodul lui Cioran, care, ajuns pe „culmile disperării”, voia „o Românie fanatică”!

          Acesta din urmă îşi afirma într-un mod elocvent preferinţa proindustrializare şi proeuropeană, căci, scrie el, „cu ţăranii nu putem intra decât prin poarta din dos a istoriei”, ba mai mult, satul este însăşi „negaţia istoriei”.

          Concepţia lui Noica şi Eliade despre ţărănime este, arată Mugur Voloş, ambiguă. Astfel, şi Noica îşi îndreaptă admiraţia către ţărănime, atât în Pagini despre sufletul românesc (1944), cât şi, mai ales, în reflecţiile sale despre ţărănime şi burghezie din timpul claustrării de la Câmpulung Muscel din anii 1951-1953 (Manuscrisele de la Câmpulung, Editura Humanitas, 1997). El susţine necesitatea cultivării în continuare a elementului ţărănesc, pe care-l apreciază hotărâtor pentru vitalitatea fiinţei noastre naţionale.

          În mod utopic însă, Noica speră într-o transformare în sens cultural a acestei clase sociale: „din ţărănime a naturii ea trebuie să devină una, să spunem, a culturii”.

          M. Eliade pune ţărănimea alături de intelectualitate, văzând în ele clasele sociale vitale pentru o naţiune, căci asigură continuitatea tradiţiei, ca şi apărarea valorilor sacre ale acesteia. Destinul României este însă în mâna elitei intelectuale, singura capabilă să înfăptuiască o revoluţie spirituală, după cum se exprimă Mircea Eliade.

          O problemă sensibilă pe care o abordează Mugur Voloş este relaţia celor patru gânditori cu mişcarea legionară.

          Deşi a stat mult în preajma lui Nae Ionescu, cunoscut pentru legăturile sale cu Legiunea, M. Vulcănescu a rezistat „cântecelor de sirenă”, rămânând în afara curentului antidemocratic şi antisemit, fapt explicat de către Mugur Voloş prin influenţa benefică asupra sa a sociologiei ştiinţifice profesate de Şcoala lui D. Gusti.

          În schimb, ceilalţi trei n-au putut evita devierea spre extrema dreaptă legionară. Mugur Voloş analizează cu pertinenţă şi rigoare această deviere, căutând să evidenţieze cât de profundă a fost ea şi în ce măsură le-a afectat viziunea filosofico-socială.

          Făcând apel la biografia, ca şi la publicistica lor, el conchide că implicarea celor trei gânditori a fost influenţată de gradul de apropiere de Nae Ionescu şi de consonanţa cu ideile acestuia.

          Aşa explică autorul „apropierea mai strânsă şi de durată” a lui M. Eliade şi „mai vremelnică” a lui C. Noica, de mişcarea condusă de Corneliu Zelea Codreanu.

          Pe urmele aceluiaşi nefast mentor, ei au respins democraţia, „considerând-o incompatibilă cu realităţile româneşti”.

          Desigur, cei patru filosofi pe care îi are în vedere Mugur Voloş n-au proiectat - şi nici n-au urmărit - explicit un sistem de filosofie social-politică, cea mai amplă abordare făcută dinspre sociologie şi filosofia limbajului aparţinându-i lui M. Vulcănescu.

          Bun cunoscător al epocii şi al curentelor de idei care s-au confruntat, Mugur Voloş descoperă însă destule elemente, mai mult implicate, care pot circumscrie o asemenea filosofie.

          O filosofie care, afirmă în final autorul, şi-a pus amprenta asupra tinerei generaţii, influenţând, nu întotdeauna benefic, viaţa socială a României interbelice.

Bine documentată şi scrisă cu talent, cartea lui Mugur Voloş se citeşte cu un real folos, cu atât mai mult cu cât el transcende limitele pe care le presupune tema tratată, dându-ne astfel o veritabilă incursiune în filosofia românească interbelică.

 

Ioan NISTOR


UN ROMAN POSTUM AL LUI DARIU POP

Dariu Pop             Recent s-a tipărit al doilea roman rămas în manuscris al lui Dariu Pop, o personalitate cunoscută maramureşenilor şi sătmărenilor prin faptul că în perioada interbelică şi-a dedicat energiile organizării învăţământului din vechiul judeţ Satu Mare (care includea şi porţiuni din actualul Maramureş) şi a editat prima revistă literară din aceste ţinuturi, „Ţara de sus” (1921). Romanul se intitulează Măriuca nimănui (Editura Napoca-Star, Cluj-Napoca, 2009) şi este al doilea după Dascălul din Blidari, publicat anul trecut la Satu Mare. Îngrijitorul volumului este profesorul Ofilat Varvari, care semnează şi un documentat tabel cronologic privind viaţa şi opera lui Dariu Pop, iar postfaţa, intitulată Cu inima la poalele Măgurii Mari, este scrisă de Voichiţa Pălăceanu-Vereş.

            Până acum s-a crezut că Măriuca nimănui este o piesă de teatru, dar iată că adevărul este acum restabilit, iar prin această nouă tipăritură personalitatea lui Dariu Pop, cu realizările şi cu potenţele sale creatoare, continuă să fie tot mai bine cunoscută.

          Intenţiile lui Dariu Pop legate de manuscris nu sunt deocamdată cunoscute, corespondenţa sau eventualele sale însemnări nefiind încă cercetate. Romanul nu depăşeşte suta de pagini şi este o lucrare neterminată, dar are toate atributele unei proze independente. Textul, demn de interes, de o modernitate surprinzătoare pentru ceea ce se ştia până acum despre proza lui Dariu Pop judecând după romanul Dascălul din Blidari, oferă o lectură incitantă. Scris în spiritul realismului pe care l-a ilustrat magistral Liviu Rebreanu, fostul coleg de gimnaziu al lui Dariu Pop, romanul are şi unele pagini introspective, de analiză psihologică.

               Acţiunea nu este complexă, în centru aflându-se drama Măriucăi, născută din flori. Aceasta, de parcă n-ar fi fost de ajuns, mai rămâne şi orfană de mamă încă de la naştere. Singură, a nimănui, este crescută în familia lui Ciorcu în condiţii mizerabile, dar ajunge la maturitate şi se confesează. Nu narând pur şi simplu, ci „scriind”, act pe care îl repetă de mai multe ori ca semn al unei victorii personale împotriva sorţii nefaste. Perspectiva narativă aparţine aşadar Măriucăi, dar în numeroase pagini, în special în cele descriptive, descoperim sufletul scriitorului care transferă eroinei atât viziunea cât şi sensibilitatea sa.

            Frumoasă, sensibilă şi inteligentă, Măriuca este, după cum se caracterizează singură, „o buruiană lângă o margine de gunoi”, dar o „buruiană” care aspiră, o fiinţă care are conştiinţa de sine şi speră să devină plantă cu flori şi fructe. Este sedusă de un bărbat, Bot de Cal, care-i stârneşte flacăra erotică, dar care, la lumina zilei, se dovedeşte a fi prea urât pentru gusturile sale şi pentru frumuseţea-i ieşită din comun. Autorul transfigurează aici un caz al realităţii în care o femeie se dăruieşte cui nu merită, în virtutea acelei dezlănţuiri erotice naturale, iraţionale, oarbe. Suportul unei asemenea pasiuni vine din interior şi se bazează pe firescul feminităţii arhetipale, care se deszăgăzuieşte chiar dacă partenerul rămâne practic doar o (dez)iluzie.

             Măriuca este însă iubită sincer de Pricope, care îi pune pentru prima dată în viaţa ei o carte în mână. În acest moment destinul fetei se schimbă, începe evoluţia personajului spre îmbrăţişarea brumei de cultură pe care şi-o poate agonisi. Multe din cuvintele puse în seama eroinei par nefireşti, raportate la condiţia sa de autodidact, dar autorul găseşte calea moderaţiei. Deşteptarea spirituală a eroinei este declanşată de un imbold intern, bine motivat, asemănător celui din momentul în care şi-a oferit tot ce avea pe altarul noului sentiment al iubirii.

             Măriuca este râvnită de Foca, stăpânul ei, căruia însă îi refuză avansurile. Este obligată apoi de acesta, cu intenţia de a şi-o face ţiitoare, să se mărite cu Ciorcu, un bătrânel ofticos, şi este dusă cu forţa la starea civilă, dar acolo fata are o replică simplă şi sinceră de refuz: „- Nu, domnule notar, i-am răspuns, nu îl iau de bună voie, că numai dumnealor mă silesc!” (p. 42). După incidentul acesta de la primărie, e trimisă în munţi la Molidu-ncins drept represalii pentru nesupunere.

             Aici află, între hainele pe care şi le pregăteşte pentru a fi duse în locul de surghiun, cartea lui Pricope. Moment de unică bucurie. Iată reacţia sa la reîntâlnirea cu o carte care o va însoţi în „singurătatea aceea, mai aproape de Dumnezeu, cu oile, cu vacile” sale: „Nu m-a interesat cum a ajuns între haine cartea lui. Ştiam acum că acesta e un semn de la el. Că el ţine la mine, se gândeşte la mine. Atât îmi era destul. Am plecat a doua zi veselă, fericită în singurătatea de la Molidu-ncins.” (p. 43).  Aici Măriuca deprinde tainele cititului şi pe cele ale scrisului, ajutată de prietena ei Lucreţa. Aceste adevărate lecţii de iniţiere în secretele cărţii ne amintesc de revizorul Dariu Pop, de ideile eminentului dascăl şi creator de şcoală românească în ţinuturile nord-vestice, de dragostea sa pentru copiii defavorizaţi ai sorţii, el însuşi făcându-şi studiile în condiţii dramatice de orfelinat.

            Romanul surprinde cu simplitate şi fără a aluneca în melodramă zbaterile unui suflet lovit de soartă, micile bucurii la care eroina se încălzeşte cu disperarea omului singur pentru a-şi face loc în lumea ostilă şi ostracizantă. Iată cum descrie ea aceste raze ale speranţei de care se agaţă ca o plantă lăsată în voia vântului: „Ori de câte ori eram trimisă în deal, la Molidul Încins, calea pe care trebuie să o fac de acasă până acolo îmi era foarte urâtă. De data aceasta însă fiecare tufă şi fiecare bolovan îmi răsărea în cale zâmbitor, vesel.” (p. 43). Sau: „Oare dumneata, care citeşti aceste rânduri, ai văzut cum ştie să te privească în ochi o vacă?” (p. 44). O gândire elementară, simplă, dar şi elevată în acelaşi timp, a unui suflet apropiat simbiotic de natura pe care şi-o asociază, ascultându-i secretele şi cunoscându-i semnele fără emfaza indivizilor care trec prin cultură, dar rămân orbi şi surzi la misterele lumii în care sunt integraţi doar formal. Lecţiile pe care singurătatea i le-a oferit sunt înţelese de Măriuca pe deplin.

             Imaginea satului şi a oamenilor este prezentată prin prisma eroinei, a celei mai nefericite fiinţe din această comunitate rurală. Judecata ei este aspră şi realistă, fără însă a fi vindicativă. Ea doar constată şi spune cu tristeţe reprimată ceea ce vede.

            Dotată cu tot ce poate fi mai nobil, dar care, nu cu voia sa, ci prin hazardul vieţii, se află într-o condiţie subumană („Eram spurcată” - este tragica revelaţie a fetei), sub orice limită suportabilă, această fiinţă neînsemnată încearcă să-şi depăşească statutul de paria şi reuşeşte. Aproape nefiresc, după condiţia ei de „şpureaucă”, dar fiind înzestrată cu un trup frumos pe care şi-l descoperă în oglinda apei şi în ochii lui Pricope şi cu un fond sufletesc bogat, plămădit de spiritul său de observaţie şi de o minte pătrunzătoare, Măriuca se salvează de la stingere visând. Combustia sa sufletească este visul, iar fericirea ei de „copil care încă nu s-a născut” vine din interior. Chiar viitorul său devine posibil în plan mental, în vis: „Am văzut în casa mea un leagăn minunat de frumos, cu umblet lin şi dulce şi fără zgomot şi într-însul un copil cu faţa ca de lapte şi cu părul bălai şi creţ, numai inele, şi cu mânuţele jucându-se şi gângurind cuvinte fragede şi neînţelese şi m-am văzut aplecată peste leagăn cu ţâţa în guriţa lui, o, Doamne, ce fericită eram la vedenia aceasta minunată!” (p. 70).

            Multe pagini sunt rezervate descoperirii sentimentului religios. Religia Măriucăi este asimilată empiric, din firimituri culese pe apucate, dar credinţa sa este cu atât mai autentică şi mai sinceră. În condiţiile în care cei saturaţi de colectivităţile aglomerate aleargă după singurătate, iată că Măriuca tânjeşte după comuniunea cu semenii. Speranţa apropierii de ei şi capacitatea de a se proiecta în viitor sunt izvoarele fericirii sale: „Aşteptam cu nerăbdare să vină seara mai repede cu focul în vatră şi cu întunericul din colţurile casei, în nepătrunsul cărora vedeam tot ce doream; în colţul de lângă uşă e dansul meu cu Pricope, în mijlocul clăcaşilor lui Foca, în colţul dinspre care răsare sfântul soare e privirea lui adâncă în ochii mei, în celălalt colţ e întrebarea lui, dacă vreau să fiu nevasta lui şi în colţul de după urloi erau îngrămădite toate visele mele de viitor, alături de Pricope al meu.” (p. 46).

           Arma secretă care îi dă superioritate este dorinţa de cunoaştere, bazată pe o intuiţie remarcabilă. Măriuca e superioară multora din cei pe care-i cunoaşte. Salvarea ei a stat în descoperirea acestei calităţi care este dorinţa de autocunoaştere şi de raportare la lumea din care face parte: „...binele nu-i nici banul, nici bogăţia, ci el este ascuns în sinea mea şi nu trebuie numai să mi-l scot pe faţă şi toate se schimbă. Tot aşa şi cu răul. Mi-a trăznit prin minte: «Aşa-i viaţa, cum ţi-o faci şi cum ţi-o simţi!». Poate că n-am greşit mult.” (p. 72-73).

            O secvenţă importantă i se rezervă Lucreţei, prietena sa din munţi, Măriuca făcând loc în destăinuirile sale şi suferinţelor acesteia. Impresionată de dramele celor din jur, ea se leagă cu aceasta „soră de cruce” şi amândouă decid să-şi apere atât dreptul de a răzbate în viaţă cât şi dragostea pentru cei aleşi, Pricope şi Pamfir. În roman sunt de fapt două nuclee narative, drama Măriucăi şi cea a Lucreţei, care devin iradiante prin sugestiile şi deschiderile pe care le generează. Demne de menţionat sunt şi paginile rezervate practicilor magice (moartea şi învierea prin farmece), obiceiurile legate de focul viu etc. Se constată aici o schimbare de atitudine a autorului şi o apropiere de semnificaţia ritualurilor arhaice de natură folclorică, având în vedere că în Dascălul din Blidari vrăjitorul Păscălău era deconspirat şi ridiculizat, cu vădite intenţii de contracarare a superstiţiilor.

             Dacă romanul Dascălul din Blidari excelează prin rigurozitatea construcţiei şi prin stilul extrem de sobru, în Măriuca nimănui semnalăm o mai mare preocupare pentru plasticitatea expresiei, pentru sondarea resorturilor psihice ale personajelor. Materia este ordonată doar de suflul memoriei. Naraţiunea e la persoana întâi, dar introspecţia nu primează, fiind mereu temperată de imagini realiste ale vieţii rurale. E o proză care înregistrează ecouri ale marii proze interbelice, o scriitură în sincronie cu timpul când a fost scrisă. Opinăm că această perioadă nu putea fi decât cea sătmăreană, mai propice creaţiei literare decât cea a războiului şi decât cea de după război când Dariu Pop s-a dedicat exclusiv creaţiei muzicale. Supoziţia se bazează exclusiv pe realitatea existenţei în portofoliul său a mai multor proiecte literare care datează din anii prezenţei sale la Satu Mare.

              Măriuca nimănui este romanul unei nobile aspiraţii, o creaţie profund originală, iar Măriuca rămâne un personaj extrem de viu. Chiar dacă nu e terminat, aşezat lângă Dascălul din Blidari, romanul are importanţa sa pentru cunoaşterea unei personalităţi puternice cu numeroase preocupări menite să dea avânt creaţiei literare pe aceste meleaguri nord-vestice.

 

Adela NAGHIU


POEZIA LUI VASILE MORAR SAU

RUGĂCIUNILE CU FORMĂ FIXĂ

 

Vasile Morar           Apărut recent la Editura Enesis din Baia Mare, ultimul volum de versuri al poetului Vasile Morar, Sub podul calicilor, configurează aceeaşi stare de asediu a sufletului într-un univers circular, în care numai moartea nu se repetă, în care oraşul sufocă şi uniformizează, iar satul pare deposedat de toate propensiunile sale spirituale. Dacă volumele anterioare ofereau soluţii poetice - abandonul hedonist în senzualitate, ca în Duminici samaritene sau Zodia Scorpionului tandru - ori exhibarea angoasei morţii printr-o focalizare obsesivă asupra viziunilor ei spectrale, ca în Va veni îngerul sau Evanghelia după Ioan, acest volum nu dă nici o şansă, nici o eliberare. Poate doar exasperării reci, autoflagelante şi demistificatoare.

          Ioan Groşan (pe coperta IV), situează poezia lui Vasile Morar „în linia marii poezii cu temă religioasă”. Poetica sa (mai mult decât poeziile sale) seamănă cu religia: mizează pe deschiderea cosmică, plasează discursul în „circumstanţe” religioase şi operează cu o „recuzită” specifică, dar toată gama trăirii poetice e cumva în afara religiosului. Poate tocmai prin faptul că eternizează umanul (ori toate religiile se străduiesc să ne convingă de un lucru paradoxal: că suntem efemeri, atunci când ne credem eterni şi că devenim eterni prin dispariţie).

          O reinstaurare a umanului, chiar ajuns, prin introspecţie lucidă şi prin refuzul oricărui sentimentalism, la un punct terminus al de-poetizării, căci ce altă semnificaţie s-ar putea da versurilor următoare: „În catedrala gotică am intrat într-o noapte / cu inima strânsă, ca-n cleşte, de teamă / vroiam să văd ce mai fac sfinţii / cu capetele aşezate în ramă (…) Tot mai multe păsări şi mai hidoase / de pe pereţi coborau sfinţii cu feţe veline / să scoată păsările cu măturoaiele-afară / în icoane urcau alţi sfinţi odată cu mine”?

          Motivele biblice - şi o întreagă simbolistică religioasă - impregnează textele acestui volum, dar meditaţia e focalizată, nu asupra revelaţiei mistice, ci asupra stării eului liric, iar metafora, deşi circumscrisă religiosului, vădeşte un puternic filon existenţial: „Ore întregi o să-ţi spăl trupul fată a Irodiesei / trupu-ţi înalt ca o trestie legănătoare / şi-o să-l privesc cum e alcătuit şi cum unduiesc / peste lespezi hipnoticele tale picioare // Voi simţi cum vrei să te ridici şi să începi / dansul acela care ţi-a adus gloria şi fala / se aud clopotele bătând dar tu dansatoareo / auzi numai cum leagănă-n coarde chindvala” (Dansul).

          Atitudinea retractilă (a cărei frondă este tocmai lipsa oricărei iniţiative uzurpatoare) e subliniată şi de titlul volumului, Sub podul calicilor, reţinându-se totodată şi indeterminarea acestui spaţiu „de trecere”, cu aparenta lui „deschidere”, dar cu reala sa insecuritate.

          Motivul, recurent pe parcursul cărţii, e în prim-pla-nul poemului de deschidere, conturând programatic viziunea poetului despre propria existenţă: „Trec zilnic pe străzi ciopârţit şi flămând / lumea întreabă cine sunt, / trag gândurile după mine cum aş trage / un animal flămând care rage // La marginea întunericului aud cum / se târăşte lin ca şarpele, un drum / pe care trec calicii arezemând toiege / trec şi eu încoronatul lor rege”.

          Metafora „podului calicilor” e reluată şi în Tabloul, amestec de suav şi grotesc, de Dumnezeu şi infern urban, de liricitate şi prozaic: „Peste podul calicilor noaptea trece ca o reptilă / printre felinarele aprinse ceasornicul învârte din greu / ultimele retuşuri. Tabloul este semnat / pe cer atârnă ca un fruct imens Dumnezeu // O maşină hârâie, motorul nu vrea să pornească / un cal nechează printre blocurile de la periferie / sub pod bem noi rachiu şi mâncăm salam ieftin / plopul din marginea cerului pe turla bisericii scrie”.

          O oarecare antropomorfizare a Thanaticului (vizibilă mai ales în Evanghelia după Ioan) se vădeşte şi în textele acestui volum. Să fie ea o variantă, uşor macabră, a vieţii de apoi? Sau e o eternizare, nu a vieţii, ci a momentului morţii care, prin hipertrofiere, dă o imagine şi mai exactă a exasperării? Oricum, viziunea, cu accente naturaliste, ne spulberă pe rând orice iluzie cum că prin moarte sufletul se eliberează, de fapt, de trup: „Clopotele care băteau nu erau clopote / drumul pe care treceam nu era drum / numai coşciugul pe care-l purtam cu umilinţă / era pomădat şi mirosea a parfum // Se auzea foşnetul osului desprins cum plutea / peste câmpia întinsă şi lustruită cu ceară / câte o cruce tatuată pe piept făcea semne / eu din pământ scosesem oasele mâinii afară” (Oasele mâinii).

          Aceeaşi obsesie a neantului materialităţii - în care carnea, impură, ascunde degradări progresive şi numai oasele, mai aproape de mineral decât de organic, sunt în măsură să reveleze simbolic „consistenţa” alcătuirii noastre - se conturează în Somnul pisicilor: „Smulgeţi carnea de pe mine, aruncaţi-o la păsări / nu mă daţi viermilor care nu lasă urme / alergaţi peste mine haite de lupi / şi câinii flămânzi să mă scurme // Peste oasele nesfărâmate între fălcile calde / se vor aşeza corbi şi vor ciuguli fără-ncetare / până când totul va rămâne curat în jur / Şi oasele se vor face ca nişte stalactite de sare”.

          Evocând un laitmotiv al poeziei Ilenei Mălăncioiu, „Pasărea tăiată” configurează liric o altfel de moarte: cea înscrisă într-un datum, dictată de fireasca ordine a naturii, tragismul venind aici nu din exasperarea viziunii, ci tocmai prin absenţa oricărei forme de sustragere: „De unde venea ţipătul nimeni nu ştia / de fapt nici nu cred că ţipătul a fost auzit / desenată în preajmă nu era nici o ureche / numai balta de sânge prin care soarele s-a rostogolit”.

          Erosul, prezenţă permanentă în alte volume, apare aici doar sporadic, iar imaginea femeii ajunge un simplu accesoriu, dar tot în recuzita imaginarului thanatic: „Apele începuseră să se tragă în albii / ochii ei erau deschişi şi plini de noroi / din gura căscată îi curgea apă murdară / părul îi acoperea goliciunea înspre care ne uitam noi” (Fata din râu).

          Ameninţat de o progresivă disoluţie, eul liric îşi reconstituie imaginea numai în măsura în care ea mai e reflectată de ochii iubitei: „Mă uit în ochii tăi şi văd tot ce ochii tăi au văzut / mă văd pe mine umblând după pasărea slută / văd bărbatul cum curge peste şoldurile tale / în noaptea cu miez de cucută”. Dar acest joc al oglindirii în celălalt încetează, căci moartea protagonistului e dublată - tot în oglindă - de moartea iubitei: „Văd crucile lângă care ai plâns tu trei zile / şi muntele de piatră cu vârful lichid / văd îngrozit cum ochii tăi mă aruncă afară / şi cum ochii tăi se închid” (Privelişte).

          În alte texte, erosul pare a recupera, totuşi, dimensiunea sa universală, profundă, dar gestul incantatoriu al iubirii degenerează, poemul alunecând subtil spre deriziune: „Mieii de osândă spre marile oraşe / când se apropie sfârşitul sabatului / femeia te aşteaptă răbdătoare / cu părul curs peste marginea patului // Tu rătăceşti prin locuri nemaiumblate / întrebându-te care este femeia cântată / şi fiecare răspunde: eu sunt, eu sunt / vrând să ţi se mai smulgă din coastă o dată” (Coasta bărbatului).

          O oarecare nostalgie persistă însă: „Ochiul meu stâng se zbate când femeia frumoasă / leagănă sâni tăvăliţi printre pernele moi / şi păşeşte înaltă prin piaţa centrală / la şcoala de fete profesoara ţine-ntre genunchi un oboi” (Mâna mea dreaptă), dar aspiraţia erotică stă tot sub semnul contemplativului pseudoironic.

          Imaginea femeii, tot mai diluată, e de cele mai multe ori înlocuită de imaginea morţii, dar una cu forme voluptoase, ademenitoare, a cărei îmbrăţişare e aşteptată nu cu spaimă, ci cu înfiorare de îndrăgostit: „Şi moartea mă mângâie ca ultima femeie / eu nici nu ştiu de-s mortul de moarte căutat / dar îmi întind şi hoitul sub zarea elizee / în braţele-ţi frumoase ca orişice bărbat” (Mă-ntorc la tine moarte).

          Iubire, moarte, existenţă, Dumnezeu - iată pilonii pe care se sprijină tematica Podului calicilor, volum a cărui coerenţă, departe de a putea fi considerată liniaritate, ne reliefează constantele unei viziuni lirice în care realitatea metaforei, imaginarul puternic simbolizat şi miza permanentă pe spontaneitatea emoţiei ne plasează în sfera unei poetici cu totul originale.

 

Augustin COZMUŢA

 

UN REALISM NEBULOS

 

Ion Bolos             Realismul în literatură a trecut prin multe faze, unele concludente estetic, altele doar istoric. Ca modalitate de a interoga realul prin mijloace estetice, realismul nu şi-a epuizat resursele, dovadă chiar multiplele metamorfoze prin care a trecut, de la cel clasic la cel magic, spre pildă. Nici problematica abordată nu condiţionează valoarea viziunii romaneşti, iar situarea în timp, în chiar epoci revolute, nu face să scadă interesul pentru dialogul omului cu istoria. Doar astfel de convingeri l-au putut determina pe Ion Boloş să reia în romanul În Numele Tatălui (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009), un subiect „obosit” cum este cel al schimbării satului românesc în contact cu ideologia colectivizării agriculturii, în vremea „întunecatului deceniu” care a furnizat numeroase alte drame umane cu durabil ecou literar, de ar fi să amintim unele scrieri semnate de Sadoveanu, Preda, Buzura etc. „Se destrăma mitul...”, mitul satului ancestral, văzut imuabil, în faţa altui mit de altfel, cel al progresului, care cunoaşte multe feţe seducătoare, parte adevărate, multe însă false şi factice. Pe asemenea coordonate îşi fixează şi Ion Boloş miza romanului său, evitînd factologia şi anecdotica strict istorică, chingile reducţioniste ale unui realism rudimentar prin proiectarea conflictului individului cu epoca sa într-o perspectivă „nebuloasă”, circumscris oarecum incidental unui fel de „realism fără margini”, la modă teoretică în vremea când tocmai se credea în triumful satului socialist. Dislocarea tradiţiei şi mentalităţii rurale sub tăvălugul schimbărilor forţate şi la comanda unei ideologii impuse din afară în mod aberant e surprinsă de autor preponderent pe planul conştiinţei şi psihologiei protagoniştilor, acei ţărani cu care, precum la Preda, istoria nu mai voia să aibă răbdare. „Ce să fac? Să fiu de acord sau ba?” îl întreabă Tatăl, Pavel Vasiuc, pe fiul Ioan, aflat pe cale de a părăsi satul şi a se muta, ca student, la oraş, mediu în care alţi consăteni urmau să îngroaşe pe şantiere rândurile proletariatului industrial. E un moment de cumpănă nu doar istorică, ci şi existenţială, din care, prin vocile polifonice ale personajelor, scriitorul reconstituie un drum al Golgotei prin mărturii şi mărturisiri puse sub semnul veridicităţii, intenţie anunţată încă în motoul cărţii, desprins din biblicul Iov: „Dacă ziceţi că nu este aşa, cine însă va dovedi că am minţit şi cine va spulbera cuvântul meu?” Câtă vreme tronează proiecţia faptelor în fabulos, cu unele accente ce ţin de specificul folcloric şi legendar al satului someşan (numit în roman Maladia), epicul are impact emoţional, dar când relatarea întâmplărilor atinge sfera prozaicului, farmecul cuvintelor se spulberă, limbajul devenind convenţional, uniformizant, chiar impropriu multor situaţii, cum se şi recunoaşte indirect: „Era hotărât. Şi fanatic, deşi în vocabularul său nu exista acel cuvânt” sau „Bătrânul lui vorbea eliptic, deşi acest cuvânt nu exista în lexicul său.” Dimpotrivă, acolo unde e folosit limbajul aluziv, insinuant, esopic, fără a trece în registru parodic, tentaţia şi capcanele limbii de lemn sunt depăşite şi odată cu ele şi pasajele aride, în care dialogul şi descrierile prezintă un aer artificial, pretenţios, contrafăcut, emfatic sau găunos, oricum de împrumut, nefiresc pentru spiritul ţărănesc, contaminat, ce-i drept, şi el de plaga discursului oficial, conţinut în expresii şi sloganuri menite a demonstra că avem de-a face cu „autorităţi care nu înţeleg nimic din sufletul săteanului” şi al omului în general. Intruziunea abuzivă şi arbitrară în rândurile unei comunităţi ghidată de principii străvechi şi nu neapărat idilice: „iubeau viaţa şi-şi purtau unii altora de grijă” are semnificaţii tragice, provocând mutaţii nu numai comportamentale, reprezentate prin concesii şi laşităţi, ci şi de ordin fiinţial, distrugând caractere şi degradând sentimente intime şi durabile cum sunt dragostea între semeni şi respectul între generaţii, afectând inclusiv „bucuria tatălui pentru un copil care îşi croia hotărât drumul în viaţă”. Atinsă de fenomenul schimbărilor majore, lumea rurală devine ea însăşi o nebuloasă în care se disting tot mai greu valorile polare: hărnicie şi lene, dreptate şi nedreptate, adevăr şi minciună, cinste şi necinste, demnitate şi sfidare a sfinţeniei din om: „în lumea asta nu se ştie niciodată peste ce nimereşti...” îşi zicea bătrânul şi odată cu el şi fiul şi, în ultimă instanţă, romanul lui Ion Boloş, consacrat unui univers uman intrat în derivă istorică şi dificil de readus într-o matcă realistă.

pag 1 ianuarie 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.