top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Vitrina arrow Cărţi prezentate de Săluc Horvat, Augustin Cozmuţa şi Ion M. Mihai, nr. 2(57), februarie 2008
Cărţi prezentate de Săluc Horvat, Augustin Cozmuţa şi Ion M. Mihai, nr. 2(57), februarie 2008 Print
Feb 17, 2008 at 08:00 PM

Săluc HORVAT

       
VALORI CULTURALE UCRAINENE

 

         Multiculturalismul este un fenomen firesc, inevitabil în zonele cu populaţii de etnii diferite, fapt dovedit şi de recenta cercetare publicată de Ion Petrovai: Multiculturalism în Ţara Maramureşului*, zonă în care trăiesc, alături de români, comunităţi compacte de ucraineni şi de alte naţionalităţi.

         La bază o teză de doctorat, volumul publicat de Ion Petrovai aduce în atenţie o serie de aspecte ale vieţii spirituale şi culturale a locuitorilor din Maramureşul istoric. După un cuprinzător capital cu referire la istoria acestui ţinut, la componenţa etnică a populaţiei, autorul se opreşte la „valorile culturale ale ucrainenilor”: date şi informaţii despre aşezările locuite de ucraineni, incursiuni în trecutul învăţământului în limba ucraineană, programe, dezbateri culturale şi literare, personalităţi ale vieţii culturale şi spirituale etc.

         În contextul acestor cercetări, autorul acordă un spaţiu generos „Personalităţilor culturale ucrainene din Ţara Maramureşului”. Lista acestora include 27 de nume de scriitori, medici, profesori, oameni de ştiinţă din diverse domenii: matematică, lingvistică etc. Fiecare nume este însoţit de un portret biobibliografic, prin care se conturează personalitatea, opera şi implicarea acestora în viaţa comunităţii ucrainene. Ordinea redării este cea cronologică (după anul de naştere): Ivan Brona (1888 – 1945), medic; Mihai Mitriniuc (1908 – 1981), muzicolog şi dirijor de coruri, „o figură luminoasă în cultura Ţării Maramureşului, în general, şi a culturii ucrainene din această zonă spirituală, în special”; Havrelo Clempus (1910 – 1990), „primul poet de expresie ucraineană din Ţara Maramureşului”; Ioan Marusciae (1925 – 1987), profesor universitar, un renumit matematician, autor al unor lucrări importante; Nicolae Pavliuc (1927), lingvist, cu o serie de contribuţii  fundamentale în domeniul lingvisticii: Graiurile ucrainene din Maramureş, România, Dialectologie ucraineană, Fonologie a limbii ucrainene etc.; Dumitru Marusciac (1930), prof. dr. inginer; Nicolae Malianciuc (1932 – 1987), poet, traducător, autorul unui volum de traduceri din Mihai Eminescu; Ivan Liber (1932), profesor, compozitor, dirijor şi publicist, cunoscut folclorist al zonei; Ivan Semeniuc (1932), profesor, filozof şi jurnalist, a publicat mai multe lucrări din sfera filozofiei: Curs de filozofie, Cunoaşterea ştiinţifică şi convenţionalismul filozofic, Tratatul logico-filozofic etc.; Dumitru Horvath (1932 – 2007), lingvist, conf. universitar, dr.; Oleska Bevka (1937), folclorist, a realizat câteva  culegeri de cântece tradiţionale ucrainene din Maramureş; Ivan Fetco (1938 – 1979), prozator, a publicat volumele: Pe drumul cel nou, Soarele primăverii, Nuvele etc.; Ioan Ardelean, poet. Volume de poezie publicate: Nostalgia ferestrelor, Dincolo de pragurile cerului,  Cu mâinile spre cer; Ştefan Buciuta (1944), politician; Ioan Piţura (1947), preot; Myhaila Nebeleac (1949 – 2003), poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori de limbă ucraineană din Maramureş, autor al volumelor: Poezii (în limba ucraineană), Lorana (roman), Neliniştea primăverii, dar şi al unor ediţii în limba română etc., premiat de Uniunea Scriitorilor; Nycola Corsiuc (1950), poet, prozator, critic şi istoric literar, traducător, autor al volumelor: Urmaşii soarelui, Poarta, Răspârtii (premiul Uniunii Scriitorilor din România); Nicolae Lauriuc (1953), preot; Pavlo Romaniuc (1953), poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor din Ucraina, debut editorial cu volumul Castelul păsărilor călătoare, urmat de: Castitatea tăcerii, Drum fără întoarcere (roman), Spectre, Neliniştea cuceririi etc.; Simion Iurac (1953), universitar; Iaraslava Coloteo (1954), profesoară; Ivan Onujec (1954), poet; Odarca Ardelean-Bout (1961), profesor; Irina Liuba Horvat (1963), cercetător ştiinţific; Mihai Traista (1965), poet şi jurnalist; Danusia T. Puşcaşu (1967), jurist; Vasile Cureleac (1969), profesor. Chiar şi numai o înşiruire a numelor acestora pune în evidenţă bogăţia universului cultural şi spiritual al unei comunităţi etnice trăitoare într-un spaţiu cultural-naţional.

           Având la bază o bogată şi riguroasă documentare şi o corectă interpretare a faptelor de cultură promovate de comunitatea ucraineană din Maramureşului istoric, cercetarea lui Ion Petrovai se înscrie între contribuţiile importante de istorie culturală a Maramureşului.

 

       Augustin COZMUŢA 

ETERNUL FEMININ DE LÂNGĂ NOI

 

         Etern-femininul / Ne-nalţă-n tării” spune Goethe în Faust-ul său (traducere Lucian Blaga). Şi acest ideal clasic îşi păstrează actualitatea şi în postmodernism, oricât ar vrea unii să-l coboare în derizoriu. Spiritul faustic întreţine combustia omului contemporan, cu toate înălţările şi căderile sale, nelipsindu-i nici acestuia exclamaţii de genul „Clipă, stai / Eşti atât de frumoasă!”. Asemenea momente de excepţie găseşte şi poetul Mircea Petean în Poemele Anei (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007), proiectând asupra lor o lumină spirituală care le înnobilează şi le dă durabilitate, până la a trăi senzaţia ieşirii din timp şi suspendării chiar a implacabilei lui treceri. Desprinsă din cotidianul pur, o imagine de contemplaţie în doi e urcată la înălţimea sublimului: „stam amândoi în faţa ferestrei ţinându-ne de mână / şi uitându-ne la păsăretul de-afară / ca prostiţi – era vădit că ieşisem cu totul din cronologie”, iar o altă împrejurare, de o delicată concreteţe a gestului, anume „buricele degetelor mele peste unghiile de la mâinile tale”, în zori de zi, creează impresia de absolut al trăirii sentimentului: „toate poemele de amor zămislite de-a lungul mileniilor / nu fac cât întâlnirea aceasta / Ana / tu înfloreşti în mijlocul deşertului meu”. Nu e o idealizare la mijloc, ci dovada unei capacităţi de trăire a unor stări sufleteşti în preajma fiinţei iubite, cu conştiinţa că ele sunt irepetabile şi imposibil de înlocuit cu altceva mai demn de preţuit pe lume la scara existenţei individului. Tocmai de aceea, idila în doi are autenticitate, iar legătura partenerilor, „esenţa vieţii în doi”, e pusă sub semnul unei indestructibile solidarităţi: „iubirea e însoţire / iubirea leagă ceea ce nici moartea nu dezleagă”. Taina atracţiei reciproce şi simbioza părţilor sunt „de sorginte divină fără nici o îndoială”, nostalgia paradisului îndemnând la refuzul atitudinilor negativiste ale celor care nu reuşesc să valorizeze profunzimea dragostei: „Neocinicul n-are nici un Dumnezeu”, iar prin opoziţie, aproape patetică, iubirea este divinizată cu tot firescul şi farmecul ei pământesc: „Dumnezeul tău este Ana / vei muri şi vei renaşte în împărăţia ei”. Misterul şi etern-femininul sunt lângă noi, sunt palpabile şi ne determină să avem concomitent revelaţia propriei fiinţe: „faptul că eşti”, spune oarecum stănescian Mircea Petean, duce la constatarea carteziană: „eşti deci sunt”, eliminând orice iluzie că pe căi abstracte se poate accede la un sentiment atât de imponderabil cum este iubirea: „cum poţi fi mare specialist în Erotică / fără să fi simţit vreodată fiorii iubirii - / aceasta e întrebarea”. Aproape de hamletiana interogaţie sunt duse gândurile sale lirice şi atunci când autorul constată, la fel de categoric şi la fel de simplu, că, totuşi, „iubita mea, şi dragostea e trecătoare nu-i aşa”, numai că fluxul sentimental nu devine romanţions şi nici nu împrumută accente de lamentaţie, ci e întors la realitate prin sublinieri delicat parabolice şi ingenios ironice: „mult iubita şi stimata mea pacoste”, nu sunt eu „nici cel mai iubit / nici cel mai detestat dintre pământeni”, „preţioasele tale indicaţii şi sarcini / urmate de mine întocmai” mă fac să depun „sărutul conjugal pe obrazul sublimei Doamne”. Există în astfel de expresii şi un impuls de contextualizare a stărilor intime la epoca istorică când sunt trăite, după cum se manifestă voit şi o anume raportare la ipostaze livreşti reluate aluziv sau în citate aproximative din memorie, dezvăluind zone de contact şi afinităţi elective cu autori din toate timpurile, de la Horaţiu la Eminescu, prin Blaga, Arghezi şi Bacovia, spre Nichita Stănescu şi alţi congeneri: „cu gestica lor dezarticulată / şi larma incontinentă”, de care se distanţează însă polemic, nu declarativ, ci prin efectiva substanţă emergentă a viziunii sale: „în vremea asta se naşte o insulă în Pacific”, adică un domeniu propriu, original, bine definit şi atent circumscris, evitând pastişa şi tratarea sarcastică a universului afectiv care justifică existenţa şi dă sens vieţii.

         Din această propensiune gravă pentru suflet şi pentru reverberaţiile sale în conştiinţă se nasc discrete portrete şi elogii aduse fiinţei iubite, această altă Ană a unui meşter Manole, constructor de texte poetice prin care reuşim să perpetuăm creaţia şi miracolul ei: „fără tine Ana / viaţa-i un muzeu pustiu”, „după lumina feţei tale mă rotesc neîncetat” (precum la Dante, iubirea care mişcă Soarele şi alte stele). Desigur, ţinând seama că cele 9 cicluri din antologia Poemele Anei, cuprinzând 115 titluri (texte), se întind pe o perioadă de timp ce are ca punct de plecare volumul de debut Un munte, o zi din 1981, se observă şi o evoluţie în curba vieţii afective ca şi, concomitent, în tratarea problematicii ei. Sobrele exultanţe tinereşti sau „nebunaticele” aventuri în peisaje marcante de marea trecere a binomului sentimental sunt convertite. La ceas de vecernie şi în prag de senectute, în cenuşa verii „lăsând în urmă vatra cu tăciunii stinşi”, dar nu spulberaţi, ci atinşi de „o urmă de sacralitate”, simbolizată prin „urma lumii”, în faţa căreia meditaţia se învecinează cu rostirea din versetele biblice ale Ecleziastului: „o Doamne e o nebunie să crezi că în afară de urma umbrei pe unda apei / rămâne altceva în urma lumii pe care Ana o ţine în poală / în timp ce cu dreapta o şterge cu cârpa de praf pe dinăuntru / ca să strălucească golul în care toate se resorb”. Metamorfozat în „anonim transilvan ros de nostalgii”, Mircea Petean, invocând voinţa divină, îşi salvează sufletul îndrăgostit şi iubitor nu neapărat în scrierea unei „capodopere”, cât în prelungirea aventurii umane prin avansarea în viitor a unui nou cuplu: El „tânăr ligur” şi Ea „fiica munţilor”, „făcuţi unul pentru altul” şi învăluiţi de lumina speranţei în care „le vor luci chipurile în vecii vecilor” / (Ana în Liguria). O asemenea carte, tocmai când s-ar crede că „Dumnezeu (Iubirea) a murit!”, te aruncă mântuitor la polul opus, fără măcar regretul „c-am sosit pe lume după căderea-n păcat”.        


Ion M. MIHAI
 

TOTUL DESPRE
AVANGARDA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ

 

             Poet, critic şi istoric literar, eseist, editor şi traducător, laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor şi al Academiei române, Ion Pop a publicat, spre sfârşitul anului 2007, la Institul Cultural Român din Bucureşti cea mai completă exegeză  făcută până astăzi avangardei literare româneşti intitulată INTRODUCERE ÎN AVANGARDA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ. Se pare că avangarda şi avangardismul sunt printre temele predilecte ale autorului căci Ion Pop a debutat editorial, în 1969, chiar cu o lucrare de critică literară cu titlul Avangardismul poetic românesc, temă cu care şi-a susţinut şi doctoratul în filologie. După mai bine de două decenii, în 1990, aceeaşi temă este reluată, dezvoltată, aamplificată şi publicată sub titlul Avangarda în literatura română.

         Bineînţeles că între timp Ion Pop are o bogată activitate editorială publicându-şi în afară de propria-i creaţie poetică şi multe alte lucrări de critică şi teorie literară, vizând în special lirica românească din secolul XX, de la postromantism la postmodernism, printre care Jocul poeziei (1985), pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei Române ş.a.

         Recenta sa carte privind avangardismul autohton cu titlul de mai sus este, de fapt, o completare şi actualizare a celei precedente cu noi puncte de vedere , cu informaţii inedite cu interpretări originale. În primul capitol al cărţii, Premise ale avangardei în România, autorul caută o definiţie cât mai exactă şi mai cuprinzătoare a mişcării avangardiste folosind pentru aceasta conţinutul noţiunii din sfera militară, considerând că avangarda literar- artistică «joacă sau pretinde că joacă un rol precursor prin îndrăznelile sale». Sub această accepţiune, «au putut fi considerate drept avangardă mai toate mişcările literar-artistice înnoitoare din aria modernităţii postromantice» care resping brutal tradiţia, refuză anecdoticul şi retoricul recurgând la tehnica de reportaj concentrat de origine futuristă, cum au fost considerate cele afirmate în prima jumătate a secolului XX, adică futurismul italian intrat în scenă printr-un prim manifest al lui Filippo Tommaso Marinetti, în 1909, constructivismul (german, olandez,rus), dadaismul lansat de românul Tristan Tzara la Zurich, în 1916, suprarealismul francez al cărui iniţiator a fost Andre Breton, în 1924 şi chiar expresionismul german. La noi, acuzată mereu de diverşi opozanţi ca străină spiritului şi condiţiilor culturale autohtone, asociată  adesea cu modernismul, avangarda este definită de Adrian Marino în studiul său Modern, modernism, modernitate, Ed. Univers, 1969, ca «o serie de opoziţii: antitradiţie, anticlasicism, antiacademism, antiartă.» Autorul citează în carte şi alţi importanţi oameni de cultură din mai multe ţări care definesc în felul lor mişcarea avangardistă, conţinutul acesteia rămânând la toţi aproape identic.

         Deşi definită ca stare de spirit, dincolo de şcolile literare, avangarda are şi promite să aibă o vitalitate perenă, fiind periodic prezentată ca tip de reacţie anticonvenţională, antiestetizantă, anti-clasică. La noi, ca peste tot în lume, avangarda n-a fost o mişcare exclusivistă, ea coexistând cu alte curente literare.

         În cel de al doilea capitol al lucrării intitulat Premise ale avangardei în România, autorul arată starea de spirit a literaturii noastre, subliniind că «avangarda românească nu s-a născut chiar din nimic, ci a fost parte dintr-un proces mai larg în care contextul european şi cel local au intrat în ecuaţii de grade diverse». (p. 24) Situaţia cultural-literară de la noi aflată în faza primelor realizări majore în materie, era deja în sincron cu modernismul occidental. Atitudini preavangardiste începuseră deja să se manifeste prin Urmuz, Adrian Maniu, Ion Vinea, Tristan Tzara ş.a. Pentru a-şi justifica afirmaţiile, autorul prezintă aici  în detaliu opera litarară a lui Urmuz şi începutul activităţii activităţii celorlalţi preavangardişti amintiţi mai sus, subliniind că un român – Tristan Tzara – a fost campionul dadaismului de recunoaştere internaţională.

         Lucrarea continuă cu capitolul  ECOURI DADAISTE  în care este arătată contribuţia românească la apariţia acestei mişcări, invocând în afară de preavangardişti şi alte nume care au contribuit la impunerea mişcării avangardiste ca: Marcel Iancu, Ştefan Roll (pseudonimul lui Gheorghe Dinu), Ilarie Voronca, Mihail Cosma, F.Brunea-Fox, Saşa Pană, Victor Brauner. Sunt, de asemeni, amintite şi principalele publicaţii la care aceştia scriau îşi consemnau activitatea: 75 H.P.; Punct; Contimporanul ş.a.

         Deoarece avangardiştii considerau «că poemul e rezultanta tuturor artelor : muzica, plastica, literatura, sunetul, materia,verbul» (p.58) , aautorul rezervă un întreg capitol din lucrare avangardei constructiviste şi futuriste în care se referă mai mult la avangarda artelor plastice – pictura şi sculptura – unde trebuia să iasă în evidenţă primatul intelectului asupra afectelorrefuzul reveriei şi al sentimentalismului romantic. Pentru ilustrarea ideilor constructiviste se invocă succesul Primei expoziţii internaţionale a «Contimporanului» deschisă în 1924, cu lucrări de Brâncuşi, Marcel Iancu, Militza Petraşcu, M.H.Maxy şi dintre străini: Paul Klee, Hans Richter, Ludwig Kassak ş.a. (p.56) Tot aici se dau exemple de lucrări avangardiste româneşti şi străine publicate în revistele specifice.

         Un capitol al cărţii – Avangarda românească şi futurismul – este dedicat de fapt futurismului, deşi în avangarda românească acest curent nu apare cu un program bine definit,  care să fie susţinut de reprezentanţi specifici  şi de publicaţii speciale. Se au în vedere însă principiile futuriste publicate în primul manifest apărut în 1909, la Paris. Iconoclastia futuristă a fost întâmpinată la noi cu un entuziasm moderat, nemanifestându-se efecte imediate. Pasiunea pentru violenţă în artă, pentru secolul vitezei, îndemnul pentru arta care proslăveşte cruzimea, crima, ura, imoralitatea, anarhia, nedreptatea a atras pe cei care au acceptat curentul futurist. Ecouri ale futurismului sunt identificate în ziarele şi revistele culturale ale vremii –Ramuri, Vieaţa nouă, Năzuinţa, Universul literar, Dimineaţa ş.a.Cu tot caracterul său iconoclast, mulţi au văzut în futurism ,ca şi în cubism, expresionism sau dadaism o mişcare de profundă reînnoire a tuturor mijloacelor artistice, a confortului şi chiar a politicii.

         Avangardismul cu toate formele sale a influenţat creaţiile literar artistice ale mai tuturor scriitorilor vremii (Voronca, Ştephan Roll, Mihail Cosma, dar în acelaşi timp şi în acelaşi mod  el a influenţat şi teatrul, artele plastice, toată viaţa culturală de la noi. În 1929, la apariţia revistei Unu, Saşa Pană, directorul ei , va pomeni în manifestul său numele lui Marinetti alături de cel al lui Tzara, Breton, Arghezi, Brâncuşi, sugerând o linie de continuitate faţă de «integralismul» grupurilor precedente.

         În capitolul Integralism şi suprarealism al lucrării, autorul arată că evoluţia în timp a mişcării româneşti de avangardă şi-a cristalizat un prim program definitoriu abia în anul 1923 prin publicarea în revista Contimporanul a «Manifestului activist către tinerime» al lui Ion Vinea, atunci când apărea la Paris primul  manifest suprarealist al lui Andre Breton – cel mai puternic şi mai surprinzător talent al poeziei noi – şi al principalilor săi colaboratori : Benjamin Peret, Paul Eluard, Max Ernest ş.a. Analizând situaţia de atunci a avangardismului, autorul remarcă : « Automatismul psihic propus de Breton   ca metodă de creaţie, prospectând misterele eului profund, preocupări estetice sau morale, apoi afirmarea atotputerniciei visului, a absolutei libertăţi a imaginaţiei unui om, contrazic totuşi, în principiu, raţionalitatea inginerească a constructiviştilor, iar purul automatism al gândirii (miza pe miraculos) se află în opoziţie evidentă cu expresia plastică , strictă şi rapidă a aparatelor Morse ».(p.86)  După ce sunt reamintite principalele teme generale de la noi ale avangardismului : ruptura cu tradiţia, revolta antiburgheză, eliberarea de orice constrângere a spiritului, nou limbaj poetic, opoziţie faţă de gramatică şi logică, spontaneitate, stilul parodic şi clovnesc al manifestărilor avangardiste, plin de paradoxuri şi de absurdităţi, se constată că acesta este în acelaşi timp apreciat de unii şi dezavuat de alţii.

         Ca orientare politică, avangardiştii erau de stânga, unii chiar marxişti declaraţi. Toţi au rămas însă stupefiaţi şi dezamăgiţi –mai ales cei rămaşi în ţară –când, după cucerirea puterii de către comunişti au fost obligaţi să renunţe la mai toate principiile lor de creaţie şi să accepte rigorile realismului socialist , care subordonau totul luptei de clasă. În această delicată situaţie au fost puşi : Gheorghe Dinu, Geo Bogza, Virgil Teodorescu, Adrian Maniu, Gellu Naum ş.a.  Se constată că respectându-şi principiile rigide, chiar dacă a lărgit libartatea de expresie, avangardismul n-a  creat opere de mare valoare artistică. Realizările cele mai semnificative ale acestei mişcări au rămas numeroasele sale manifeste, care alcătuiesc o adevărată literatură a manifestelor. De altfel, G. Călinescu, ironizînd pe tinerii avangardişti zicea că ei s-au realizat numai în măsura în care au trădat programul avangardei.

         În ultimele capitole ale lucrării, Ion Pop realizează o serie de profiluri ale unor avangardişti reprezentativi : Tristan Tzara, Urmuz, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Ştefan Roll, Gherasim Luca, Geo Bogza, Gellu Naum, Virgil Teodorescu. Tuturor li se descrie poeticile folosite şi li se face o atentă analiză de text, determinând importanţa avangardei în modernizarea literaturii române. Lucrarea se încheie cu o cvasiexhaustivă bibliografie generală, o listă a antologiilor avangardei româneşti, una a revistelor româneşti de avangardă şi un indice de nume.

         La sfârşitul lecturii rămâi cu impresia că ai aflat totul despre avangarda literară  românească şi despre rolul acesteia în devenirea literaturii şi a culturii române. 


* Petrovai, Ion, Multiculturalism în Ţara Maramureşului. Valori culturale ucrainene. Prefaţă de prof. univ. dr. Onufrei Vinţeler. Traducere în limba ucraineană de prof. univ. dr. Ioan Semeniuc, Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvănene, 2007.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.