top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Poeţi de limba spaniola - prezentare si traducere de Elena Liliana Popescu,nr.7-8(98-99)iul-aug.2011
Poeţi de limba spaniola - prezentare si traducere de Elena Liliana Popescu,nr.7-8(98-99)iul-aug.2011 Print
Aug 31, 2011 at 08:00 PM

ANDRÉ CRUCHAGA 
 

Andre CruchagaS-a născut la Chalatenango, El Salvador, în 1957. Este licenţiat în ştiinţe ale educaţiei. Profesor în învăţământul mediu şi superior. A publicat mai multe volume de poezie, dintre care menţionăm Alegoría de la palabra (1992), Fantasía del agua (1992), Viento (1995), Fantasía del bosque (1996), Enigma del tiempo (1996), Querencia del follaje (1998), Rumor de pájaros (2002), Oscuridad sin fecha (2006), Pie en tierra (2007), Caminos cerrados (2008). Poezii de-ale sale au fost incluse în diferite antologii publicate în volum sau în reviste literare în El Salvador şi în alte ţări. Menţionăm, dintre acestea, volumele Poesía a mano (1997), Antología de una década (1998), Antología de la Nueva Poesía Hispanoamericana (Peru, 2005), Rolando, La vida (2005), Poemas al viento (México, 2008). Din opera sa poetică s-a tradus în franceză, bască şi olandeză. A primit, ca recunoaştere a activităţii sale literare, mai multe premii în El Salvador şi în Mexic. A făcut parte din juriu, în cadrul unor concursuri de poezie din El Salvador şi Venezuela. Poeme ale sale au apărut în diferite reviste (virtuale şi tipărite) din Argentina, Canada, Chile, Columbia, Grecia, Mexic, Italia, Olanda, Peru, Spania, SUA.

 

Abandonul

 

       Nu mai locuieşte nimeni în casa mea – îmi spui;

toţi au plecat. Sufrageria, dormitorul, curtea, zac

pustii. N-a mai rămas nimeni, de vreme ce toţi au

plecat. CESAR VALLEJO


Ce ne rămâne, atunci, din acoperiş şi din zi? – Neajunsurile grăbite
Ale lacrimii, muşcătura stângace a vehemenţei, aerul stătut
Al mâinilor, calea incertă a presimţirii.
Uneori, cred, am băut din fraternitatea cuvintelor. Setea împreună
Bălăcind în apele focului, între rotunjimea peretelui
Fagurelui de miere, claritatea ascultătoare a mâinilor, promisiunile
De a nu pleca vreodată. Nu trăieşte aripa. Nici universul degetelor.
Nu trăieşte inelul mării în ferestre, nici arborele plantat la picioarele

Speranţei. Nici pagina goală a lămpilor.
Am fost dintotdeauna făcuţi pentru înstrăinare,
Nu pentru a fi piatra atârnând în suspinul uşii. Viaţa înseamnă schimbarea
de fiecare dată a pantofilor. A trăi înseamnă a arde în vânt.
Tot ce este vizibil se dovedeşte a fi efemer. Fiecare gură se satură de vânt.
Timpul negru sărută zidurile memoriei.
În felul acesta rămâne doar eroismul pernei în gol.
– Cine ne-a dat aripi de naufragiat, nopţi de saramură?
– Am văzut plecând fiecare flaut. Fiecare ţiglă. Fiecare ramură
Frenetică fără a se opri pe terasa pleoapelor.
Am văzut cum pleacă atâţia, încât mi-am uitat singurătatea spumoasă
A şosetelor. – Fantomele sunt singurul lucru care rămâne în memoria mea.
Totul pleacă din faţa ochilor, din porii mei, din osteneala
mea.
–Dacă ai fi aici, tot nu ar avea sens ceea ce durează:
Piciorul de cerb din măruntaie, ujushte păstos, putred,
Al cuvintelor, acest craniu de durere al ruginii care subminea
Caii fulgerelor şi prezicerea neclară a virnanţului pe timp de noapte.
Şi este adevărat, atunci, că nimeni nu mai trăieşte această singurătate, doar închisoarea
Surdă a fricii, burniţa în curtea tâmplelor,
Care de fiecare dată capătă puterea diamantului
Şi este adevărat, atunci, că limba vidului sărbătoreşte
Pentru a umple întregul volum al ochiului, al gurii şi al urechilor.
–Plecăm. Ne abandonăm. Nu ştiu cum trebuie să trăim în umbră,
Scaunele obosite de praf, mănuşile de pânzele de păianjen
Pe faţă, pumnalul lunii argintii care ne răneşte, vulturul
Care râde mereu la momentul nepotrivit, băltoaca de güishtes în călcâie.
Şi este adevărat, atunci: plecăm. Ne abandonăm…

 

FERNANDO JOSÉ SAAVEDRA AREAS

 

Fernando SaavedraPoet, eseist, jurnalist. S-a născut la 16 mai 1961 în Managua şi locuieşte în Bilwi, Puerto Cabezas, Regiunea Autonomă a Atlanticului de Nord, Nicaragua. Avocat şi notar public. Profesor la Universidad de las Regiones Autónomas de la Costa Caribe Nicaragüense (URACCAN) şi Bluefields Indians & Caribbean University (BICU). Specialist în politici publice şi regimuri autonome şi dreptul muncii. Preşedinte al Movimiento Cultural Multiétnico de la Región Autónoma del Atlántico Norte. Director Fondator al Reţelei Sociale Comuniquémonos http:// comuniquemonos.ning.com/. Colaborator al ziarului  El Libre Pensador”, Spania. Opere publicate: Dea Azul (1975), Solo Recuerdos (1977), Miskitu Tasbaia”. Recopilación de Poesía Costeña (1997), Kamhkabaira (2009). Volume inedite: Historias Mundanas (2009), Nace la Noche (Poesía, 2009-2010).

 

Kamhkabaira

 

Kamhkabaira.1
Fratele binelui şi al răului.
A trebuit să se păteze cu sânge
apele râului Wangki2
pentru a ne recunoaşte.

La miez de noapte
se plimbă în visele noastre
prezenţa ta,
ca o durere şi o nostalgie permanente.

Kamhkabaira,
copiii noştri vor avea
de astăzi şi pentru totdeauna
două poveşti de povestit
doua chipuri de recunoscut
două absenţe de jelit.

Ce s-a ales de speranţele noastre ancestrale?

Vom trăi în ţara noastră
ca nişte chiriaşi ai mediului,
ca vechea navă din Lamlaya
împotmolită şi rece?

Dă-mi doar un motiv ca să-i iau focului
culorile sale vii
navei, apa
apei, viaţa

Suntem fraţi ai vieţii şi ai morţii;
despărţiţi printr-un vis
pe care toată lumea l-a dorit
dar nimeni nu a putut să-l descifreze.

Suntem căutarea
de noi înşine
şi nu „suveniruri” decorative
în dughenele din oraş.

Suntem tradiţii şi obiceiuri;
Mişcare rituală
vii pentru noi
şi nu plagiat pentru naraţiuni.

Suntem, totuşi,
ultima suflare a trecutului viu
ruşinea şi mândria
ţinute de mână

Suntem
neîncrederea
ochilor care se deschid
şi a ochilor care se închid

Suntem
Kamhkabaira.

 

Note:

1. Când cineva pierde un frate devine Kamhkabaira şi  el este în doliu pentru acesta, asemenea unei văduve pentru soţul ei mort.

2. Wangky Lupia este numele râului Coco în limba miskito, râu ce desparte Nicaragua de Honduras.

 

PEDRO XAVIER SOLÍS CUADRA  

         
Pedro Solis          
S-a născut în Managua, Nicaragua, în 1963. Este poet, critic literar, lingvist, eseist. Membru al Academia Nicaragüense de la Lengua, membru corespondent hispano-american al Real Academia Española. Membru fondator al Festivalului Internaţional de Poezie din Granada. A coordonat publicarea Operelor complete ale lui Pablo Antonio Cuadra, bunicul său. Dintre volumele publicate, menţionăm Hoja de Ruta (poezie, VII Festival 2008, San José, Costa Rica),  Vida de papel (eseu, Ed. Academia Nicaragüense de la Lengua, 1999), Pablo Antonio Cuadra. Itinerario (biografie şi studiu critic, Hispamer, 1996; Ed. Academia Nicaragüense de la Lengua, ediţie completată, 2008), Zoo (Premio Internacional de Poesía de la revista „La Puerta de los Poetas”, revista  asociaţiei La Porte N° 29, diciembre 1994 - marzo 1995, Paris, Franţa). Pentru activitatea sa literară a primit mai multe premii şi distincţii, printre care Ordinul Cultural „Darío-Cervantes”, acordat de Instituto Nicaragüense de Cultura Hispánica (2009), Medalla de Reconocimiento conferită de Preşedintele Republicii Nicaragua, Enrique Bolaños Geyer (2007), Ordinul Cultural „Salvador Cardenal”, acordat de Primăria din Managua (1996), Premiul Internaţional de Poezie al revistei „La Puerta de los Poetas” (Paris, Franţa, 1994), Premio Nacional de Cuento UNESCO (1993).

 

Cutia de culori a inimii fiului meu

 

Hai să desenăm ceva amuzant, îi zic fiului meu.

Şi el, cu creionul în mână, trasează nişte linii curbe pentru valuri

şi nişte linii drepte pentru casa de lângă Lac.

Cu un galben-lămâie colorează discul soarelui pe un fond indigo

şi cu nişte linii portocalii razele sale strălucitoare

peste apele maronii.

Şi într-un colţ al hârtiei desenează un nor negru pentru furtună

şi foloseşte un verde pătat pentru liniile stâlpilor.

Acum observ că desenează ceva asemănător cu o veveriţă sau cu o pisică de culoare cafenie.

„Este căţelul meu, Piratul”, îmi zice ca şi cum ar fi de prisos explicaţia.

„Eşti chiar un artist”, reuşesc să-i zic.

„Acum o să desenez casa mamei”, zice.

Şi îşi încruntă fruntea în timp ce desenează şi face să înflorească margarete în grădină.

„Uite”, îmi arată, „asta e casa.

Aici este terasa de unde se vede arbustul1 cu florile galbene.

De la fereastra aceea cu pervaz de lemn se vede camera ta.

Acolo sunt bucătăria şi masa aşezată şi scaunul tău.

Vezi tată? Aici eşti tu citind.

Acum împăturesc hârtia şi o pun în buzunar.

Este cheia cu care te păstrez înăuntru.”

 

Despre cum a apărut o strălucire în întuneric

 

Ştiu fiule, că eşti sfâşiat de durere.

Ştiu că te gândeşti cu ce am dezamăgit.

Tu nu ai greşit cu nimic. Tu nu.

Ştiu că îţi ziceam: „Să nu plângi fiindcă eşti bine-crescut.”

Dar acum nu, acum nu. Dă drumul lacrimilor.

Să nu te apese ceea ce nu poţi să rezolvi.

Viaţa uneori ne lasă fără puterea de a acţiona.

Şi atunci este omeneşte să te întrebi la ce e bună viaţa asta,

uraganul acesta de cenuşă, acest hăţiş al nopţii

– ceasul, cel mai întunecat, este cel din zori –.

Vezi, aşa, deja este... există lumină în lacrimile tale.

 

Notă:

  1. În original, un arbust numit madroño, considerat arbore naţional al ţării Nicaragua, cu numele ştiinţific Calycophyllum candisissimum.

Traducere şi prezentare: Elena Liliana POPESCU


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.